Mielu and Other Stories - FolkCameraStraps TALKS

Am descoperit "Mielu and Other Stories" abia în 2021, deși proiectul a luat naștere cu doi ani în urmă și mă bucur că a fost așa. Dacă l-aș fi descoperit de la început, m-aș fi gândit: "încă o persoană melancolică care pune poze vechi de familie pe social media". Dar pentru că am aflat despre acest proiect după ce zeci de fotografii au fost urcate pe Instagram, pe care le-am "răsfoit" apoi pe îndelete, am avut parte de acel nod în gât nostalgic și... plăcut, în mod ciudat.

Nu mi-am cunoscut niciodată bunicii materni, iar cei paterni, deși i-am vizitat de multe ori în copilărie, erau oarecum "la distanță". Nu știam cum să le vorbesc, mi-era rușine de ei, nu știam mare lucru despre ei. Pe bunicii materni nu cred că am știut vreodată cum îi cheamă, iar în cazul celor paterni nu sunt nici acum foarte sigur de numele lor. Pentru această distanță să fi fost de vină timiditatea mea de copil, comunicarea defectuoasă din familie, relațiile sobre a celor din arborele meu genealogic? Nu știu. Știu doar că uneori îmi lipsesc anumite amintiri, experiențe și, deși sunt bine-mersi și nu mă muncește în niciun fel chestiunea aceasta, mă întreb din când în când "cum ar fi fost dacă...". Dar acum este prea târziu pentru toți.

Am vorbit de curând cu Alina Georgescu despre proiectul ei, Mielu and Other Stories, și despre Mielu, protagonistul și bunicul ei patern, despre al cărui nickname nu mai știe nimeni de unde a pornit. Mai mult, poate, am vrut și să împrumut din amintirile Alinei sau să mă regăsesc în ideile și viziunea ei încercând în acest fel să-mi găsesc... scuze.

© Alina Georgescu, arhiva personală

Folk Camera Straps: Mielu și alte povestiri - "Mielu a fost bunicul meu." Parcă am citit titlul și prima propoziție dintr-o carte bună. Spune-ne următoarea frază din această "carte".

Alina Georgescu: "...iar eu nu l-am cunoscut decât prin ochii de copil zăpăcit și dezinteresat." Probabil cei care ajung pe contul “nostru” de Instagram se gândesc că în spatele lui stă o poveste complexă și interesantă, că am aceste interese comune cu bunicul meu și stăm împreună la povești despre fotografie și despre experiențele noastre. Mi-ar fi plăcut să fie așa, dar din păcate nu este cazul. Povestea este foarte simplă și scurtă. Mielu, pe numele său Mihail Georgescu, a fost “soț, tată, bunic, cuscru, vecin”, așa a scris bunica pe spatele unei fotografii de la ultima aniversare din viața lui. Mielu a fost bunicul meu timp de 13 ani. Faptul că a dispărut din viața mea în plină adolescență, când începeam să am și alte interese în afară de joc și joacă, nu mi-a dat ocazia de a-l cunoaște pe el ca om, în altă postură.

Mergeam la bunici în vizită și câteva zile în vacanța de vară, iar Mielu era bunicul cel serios, bunicul de care ne era teamă să nu îl supărăm cu ceva sau să îl deranjăm când se uita la meci. Gândindu-mă acum la asta pot să înțeleg cumva de ce era așa sau de ce îl percepeam noi astfel. Era un om simplu, locuia într-o casă la țară, juca în fiecare săptămână la Loto și nu rata niciun meci de fotbal al Stelei. Mielu era destul de tipicar, își semna toate cărțile și revistele pe care le deținea, ținea la lucrurile lui și avea mare grijă să nu ajungă în mâinile nepotrivite. Ăsta fiind și motivul pentru care nu am știut de existența acestor fotografii sau a aparatului său foto decât după ce el a murit.

Mielu nu era fotograf, era doar deținător de aparat foto cu care imortaliza diferite momente din viața lui. Cam astea sunt singurele lucruri pe care le știu despre el pe baza puținelor amintiri pe care le am.

De ce "Mielu"? Eu cred că până la un moment dat nici nu am știut cum îl cheamă pentru că îmi amintesc că doar așa era strigat. Mereu am asociat acest nickname al lui cu faptul că avea părul complet alb, ca o oiță.

Niște fotografii vechi de familie îți oferă ocazia de a fi un martor întârziat la un moment pe care cineva l-a considerat suficient de important pentru a îl imortaliza.

FCS: Unde ai găsit aceste fotografii vechi? Transportă-ne în locul acela. AG: Ca să fac cumva legătura o să spun că eu, încă de când eram mică, eram foarte atrasă de aparatul foto. Fiind destul de curioasă și băgăcioasă, am descoperit că aveam undeva bine pus un aparat foto, un Smena 8M. Era singurul obiect despre care îmi aduc foarte bine aminte că îmi era interzis să umblu cu el pentru a nu îl strica. Tot timpul când rămâneam singură acasă, de foarte mică, aveam această obsesie de a îl căuta și a umbla cu el. Am avut pe urmă în familie diferite aparate foto automate simple cu care făceau ai mei poze în concedii, de ziua mea de naștere sau de sărbători. Chiar și pe alea le mai prindeam și îmi făceam câte un selfie, pozam toate florile din casă sau un curcubeu pe geam.

Cumva în perioada în care Mielu a murit (2005) deveniseră tot mai populare aparatele foto digitale, acele clasice "săpuniere", iar părinții mei au cumpărat și ei unul. Așa am început eu să fiu tot mai interesată și să îmi dezvolt pasiunea pentru fotografie, moment în care îmi doream să mă joc cu diferite aparate, să înțeleg cum funcționează, să învăț lucruri.

Mi-am adus aminte de vechiul Smena din copilărie, am aflat că nu mai există, dar că avea și bunicul meu unul și că sigur e pe undeva prin casă. La următoarea vizită am găsit aparatul foto [al bunicului], un Smena 6, cu cutia originală și carte. În același loc am găsit și fotografiile din tinerețea lui Mielu, despre care cred că sunt făcute cu aparatul respectiv. Să spun exact locul unde le-am găsit?! În cutia unui bibelou, ascunsă după soba din camera lui, why not?! Din momentul acela am fost curioasă să văd toate fotografiile de familie pe care le aveau. De fiecare dată când îmi vizitam bunica scoteam punga cu poze și le analizam, întrebând despre fiecare când e făcută, unde, cine sunt personajele etc.

© Alina Georgescu, arhiva personală

FCS: Un moment fotografic banal de acum câteva zeci de ani s-a transformat într-o amintire extraordinară. Ce ai simțit când ai descoperit că fotografia cu bunicul tău a fost făcută de faimosul fotograf român Costică Acsinte? © Arhiva Costică Acsinte, scanare de Cezar Popescu

AG: Proiectul Costică Acsinte m-a fascinat încă de la început. De la idea fenomenală de restaurare până la fotografiile în sine. Atunci mi-am dat seama că nu eram niciodată atentă la spatele fotografiilor decât dacă aveau însemnări pe ele. Nu eram atentă dacă aveau o astfel de ștampilă a unui studio foto. Știam de C. A. că era cumva din zona noastră actuală, dar nu am detalii mai vechi despre familie, din ce zonă se trag mai exact, dacă își permiteau să meargă la fotograf ș.a.m.d., plus că știam sigur că nu văzusem fotografii cu Mielu din copilărie, ci doar din viața de adult, iar perioadele de timp nu se potriveau.

Chiar și așa, am luat toate fotografiile la rând și m-am uitat pe spatele lor cu maaare atenție, iar în momentul în care am văzut ștampila lui C. A. nu mi-a venit să cred. Am analizat-o de atâtea ori ca să fiu sigură că e reală. Când am aflat că în poză este bunicul meu, a devenit mult mai specială. Mi se pare extraordinar să am o așa amintire. Ulterior am mai găsit una-două fotografii făcute de C. A., nu am reușit să le mai trimit lui Cezar [Popescu, proiectul Costică Acsinte], dar mă gândesc că sigur mai există și altele rătăcite prin casele rudelor [noastre] îndepărtate. Poate unele chiar sunt în arhiva restaurată, dar, necunoscând personajele, nu pot face legătura.

FCS: Ce rol au în viața unui om niște fotografii vechi de familie, fără importanță istorică, lipsite de acuratețe tehnică și, în cele mai multe cazuri, ai căror subiecți sunt condamnați uitării după câteva generații? AG: Pe lângă rolul de amintire directă a celor care apar în fotografiile respective, au și rolul de a prezenta cumva generațiilor tinere strămoșii pe care nu au avut ocazia să îi cunoască, să își formeze cât de cât o idee despre oamenii de care sunt legați și despre viața lor; îți oferă ocazia de a fi un martor întârziat la un moment pe care cineva l-a considerat suficient de important pentru a îl imortaliza. Am persoane în jurul meu care nici măcar nu și-au cunoscut bunicii, nu au nici prea multe fotografii de familie și atunci îmi dau seama că, în astfel de cazuri, e foarte important să ai cu ce îți contura o imagine. Am putea spune mai pe scurt că fotografiile vechi au un rol documentar.

© Alina Georgescu, arhiva personală

FCS: De acum încolo, luând în considerare era digitală în care trăim și spiritul ecologic crescând, mai sunt albumele de familie "old school" relevante? Tu îți printezi fotografiile din când în când? Le pui într-un album? AG: Dacă mă întrebai în altă perioadă, da, aș fi spus că sunt relevante. Mie încă îmi place să răsfoiesc albumele foto din când în când. Drept să spun, o mare parte din fotografii le țineam în pungile în care le primeam de la printat și abia în pandemie am reușit să le organizez pe toate în albume. De când cu aparatul digital nu am mai printat toate fotografiile pentru că sunt extraordinar de multe, dar ocazional printăm câteva momente preferate. Sau printez atunci când vreau să schimb fotografiile din ramele din casă. Spiritul ecologic, lipsa timpului, noile noastre gânduri de “dacă trebuie să fug, ce iau cu mine?” sunt câteva din motivele pentru care nu mă mai gandesc că vreau să fac asta. Am toate fotografiile scanate în telefon, mă uit la ele oricând doresc, chiar destul de des.

FCS: Vezi altfel fotografiile vechi după proiectul "Mielu and Other Stories" sau mereu ai avut o pasiune pentru ele?

AG: Mereu mi-au plăcut fotografiile vechi, au un farmec aparte pe care nu îl poți egala în niciun fel. Pe zi ce trece mi se par și mai interesante, le apreciez și mai mult și îmi place să descopăr proiecte de genul ăsta. Mi se pare că în general fotografia nu mai este atât de apreciată ca altă dată. Trăim în secolul în care tehnologia ne înconjoară, toată lumea are o cameră [foto] la îndemână, chiar dacă este vorba de un telefon, nivelul este atât de ridicat încât a devenit ceva normal și esențial în viața de zi cu zi. Arată bine mâncarea? Facem o poză. Vezi ceva ce ți se pare interesant pe moment? Poză. Te simți bine azi, arăți bine? Poză. În mod evident fotografia a ajuns să fie mult mai neînsemnată față de vremurile în care oamenii foloseau aparatele foto sau mergeau la fotograf doar în momentele importante ale vieții. Sunt priceless fotografiile vechi!

© Alina Georgescu, arhiva personală

FCS: Citez din "Petite Histoire*": "[...]deraierea focalizării, neîndemânarea expunerii, stângăcia compozițională, pauperitatea revelării, accidentele intervenite pe suportul imaginii - toate acestea adaugă inocenței sentimentale a subiectului banal [din fotografie] un farmec suplimentar." Tu simți la fel? Sau nici nu ai băgat în seamă detaliile tehnice? AG: O, ba da! La prima privire sunt interesată de subiectul fotografiei, să văd ce cuprinde, despre ce e vorba. Apoi dau atenție și acestor “greșeli” și analizez cum influențează ele imaginea finală. De foarte multe ori, dacă încerci să vezi fotografia fără light leaks, de exemplu, obții o imagine banală, mai puțin interesantă. Personal, îmi plac foarte mult [light leaksurile] și îmi doresc să se întâmple atunci când fotografiez pe film. Legat de subiectul ăsta, aș recomanda celor care ne citesc să arunce un ochi pe proiectul Costică Acsinte, că tot am vorbit de el, și să vadă acolo ce farmec au primit fotografiile prin astfel de defecte sau prin urmele pe care timpul le-a lăsat. *Petite Histoire, Oana Tănase ș.a., p. 102, Galeria Posibilă, 2009.

© Alina Georgescu, arhiva personală

FCS: Este părtinirea față de fotografiile din albumele proprii de familie o unealtă pentru a le "vedea", a le înțelege mai bine sau este tocmai invers - detașarea, necunoașterea fac fotografia anonimă mai atractivă, mai interesantă? AG: Ambele sunt interesante în feluri diferite. Cum spuneam, fotografiile proprii sunt interesante pentru că îți extragi niște informații clare de acolo, pe când cele necunoscute sunt interesante pentru că îți poți face un infinit de scenarii despre ce vezi și despre personaje, și totuși nu vei ști niciodată adevărul.

FCS: Fotografia veche anonimă, de familie în cazul proiectului tău, declanșează aproape în toți privitorii, fie că subiecții fotografiilor le sunt cunoscuți acestora sau nu, un mecanism de voyerism care îi împinge la a cerceta cât mai amănunțit fotografiile de genul acesta. De ce crezi că se întâmplă asta? AG: Pur și simplu, necunoscutul îți stârnește curiozitatea. Omului îi place să își “bage nasul în oala” celuilalt. Dacă subiecții fotografiilor îți sunt cunoscuți, te axezi mai mult pe amintirea în sine, de genul "a, uite poza asta cu mamaie și tataie când erau în vizită la mătușa". În schimb, în fotografiile necunoscuților ești atent la tot: de la cine e în poze, la cum erau îmbrăcați, unde erau, cum era decorul etc.; nu scapi niciun detaliu. Pe lângă faptul că oamenii au fost, sunt și vor fi mereu curioși, mai au și acest obicei de a se compara mereu cu ceilalți.

© Alina Georgescu, arhiva personală FCS: În încheiere, arată-ne o fotografie preferată cu bunicul tău.

© Alina Georgescu, arhiva personală

AG: O să fiu subiectivă aici; fotografia preferată este una dintre puținele în care apărem împreună. Este o fotografie din ianuarie 1993, eu aveam șapte luni, locuiam la bunicii mei, bănuiesc că era o zi de weekend având în vedere masa întinsă, vecinele venite în vizită, vibe-ul relaxat care reiese din imagini. Cred eu că aveau un film [foto] nou și s-au gândit să îl consume pe tot într-o singură zi fotografiindu-mă. Mă bucură teribil că au făcut aroganța asta pe vremea aia pentru că din seria asta fac parte fotografiile preferate cu mine din copilărie. Dar dacă ne referim strict la fotografiile vechi, preferata mea este cea cu Mielu pe motoretă. Mi se pare că are, așa, o alură de cadru scos dintr-un film.

Proiectul Mielu and Other Stories pe Instagram - aici.

Dacă și tu ai un proiect, legat mai mult sau mai puțin de fotografie, despre care vrei să ne povestești, dă-mi un semn la folkcamerastraps@gmail.com.

---

Curea de umăr Rook din piele pentru aparate foto

Cumpără acum